Chemarea lui Dumnezeu se pare ca a auzit-o si Marcel Florea, un batran de aproape 75 de ani, care locuieste de cativa ani buni intr-o padure din apropierea Golestilor, in judetul Vrancea. Nea Florea a fost sofer profesionist pe un camion si a scapat aproape nevatamat din nenumarate accidente.

“Nici unul din accidente nu a fost facut din cauza mea si cred ca din cauza asta m-a ferit Dumnezeu de necazuri.”

Dupa ce a iesit la pensie, singuratatea a pus stapanire pe fostul sofer. Drumurile lungi prin tara si chiar in afara tarii, i-au alungat nevasta de acasa. Aceasta s-a recasatorit cu un alt barbat, poate nu la fel de chipes ca nea Florea, dar in mod sigur acasa atunci cand avea nevoie de el. Apoi copiii i-au plecat in strainatate, unul in Canada iar celalalt in S.U.A. Sunt plecati de ani de zile si au viata lor, o viata in care au cam uitat de parinti.

“Nu-i condamn, ca nici acolo nu merg cainii cu covrigi in coada. Sunt sigur ca au problemele lor si apoi, de unde sa ma mai ia ei pe mine, ca nici casa nu mai am si nici o adresa.”

Pentru ca nea Florea cand s-a retras in padurea de la marginea Golestilor si-a ales drept casa cabina camionului pe care l-a condus timp de 25 de ani. Atat i-a ramas dintr-o viata de om – o cabina de camion pe care, cu priceperea sa a transformat-o intr-o locuinta ciudata. A ancorat cabina intre patru copaci tineri, nu foarte inalti, pentru ca in zilele furtunoase sa nu aiba probleme cu tunetele si fulgerele.

Pe fiecare din cei patru arbori este taiata cate o cruce, ca simbolul crestin sa protejeze casuta improvizata si pe locuitorul sau. Din vechiul bord nu a mai pastrat nimic, nici macar volanul. Dintr-unul din scaune si-a facut patul de dormit, iar pe celalat l-a scos definitiv, lasind loc unei bucatarii improvizate care tine loc si de camara pe timp de iarna. Ca sa-si ridice pensia merge o data la trei luni la oras, de unde isi cumpara mancare: orez, paste, ulei, malai si faina.

Spune ca nu are nevoie de altele si ca sunt prea din destul pentru un pustnic ca el. Nu sunt multi cei care vin sa ceara ospitalitate ciudatului pustnic, dar toti cei care o solicata sunt primiti cu bucurie, nea Relu dormind afara pe toata durata ospetiei, indiferent de anotimp, indiferent daca afara e soare, ploua sau ninge.

“Mie imi ajunge sa stiu ca Dumnezeu ma ocroteste. Niciodata nu am fost bolnav si nici nu o sa fiu. Si ce alta rasplata poate fi mai mare decat sa raspandesc credinta in sufletele oamenilor, sa le alin durerile si sa-i povatuiesc din Cartea Sfanta?!”

Ultima dorinta

Nevoia l-a invatat sa-si poarte de grija. Iarna o trece cu ajutorul unei galeti metalice de vopsea in care arde ce gaseste, uneori smoala, alteori lemne, dar “mereu uscaturi, nu din cele tinere, ca e pacat sa curmi viata chiar si plantelor”. Cand iernile isi astern zapada si drumurile devin inpracticabile, batranul sihastru se hraneste doar cu grau incoltit si cu fructe uscate, din care isi face un fel de salata calugareasca.

“Tai un mar, o ceapa, cateva prune uscate si pun un varf de ulei peste tot. O mananc cu paine uscata pe care o inmoi in niscaiva apa, ca doar nu o sa tina painea proaspata luni de zile. E foarte sanatoasa hrana mea”.

Hrana pare sa-i priasca, pentru ca batranelul este foarte vioi si plin de verva, gata sa munceasca de dimineata pana seara, spunand imnuri de slava lui Dumnezeu. Desi i s-a propus, sihastrul din camion nu vrea sa se retraga la nici o manastire. I-ar face placere sa asiste la slujbele tinute la marile sarbatori, dar considera ca pentru el e mai bine sa traiasca in afara comunitatii.

“Fiecare trebuie sa-si duca crucea. Eu o port pe a mea si nu ma plang, slavit sa fie numele Creatorului nostru.”

Ce-si doreste nea Florea? Nimic, in afara faptului ca ar vrea ca la moartea sa sa fie cineva care sa-i aprinda si lui lumanarea. Ba, ar mai vrea ceva. Ar mai vrea sa-si mai vada copiii macar o data inainte de moarte.

“As pleca cu sufletul linistit. Si poate ca Dumnezeu ma va judeca nu dupa greselile mele, ci dupa mare mila Sa”. Amin.