Putini sunt cei care mai cred in blesteme la ora actuala. Cei mai multi considera ca blestemele nu sunt altceva decat niste reminiscente ale unui trecut intunecat de practigi magice si necunoastere. Dar acestia gresesc. Fac parte din persoanele care, neputand accepta anumite fenomene si intamplari, dincolo de puterea lor de cunoastere, de limitele pe care singuri si le-au fixat, considera ca magia, alba sau neagra, e doar o forma de dominare a oamenilor simpli, prin stimularea fricii acestora.

Dintr-un singur punct de vedere au dreptate: magia genereaza teama. Dar e o teama de fortele pe care le trezeste magia. Caci aceste forte exista, indiferent de parerea scepticilor. Putini sunt cei care, constienti de ceea ce fac, se incumeta sa foloseasca magia. Si acestia putini se tem. Pentru ca cei care nu se tem sunt niste inconstienti si vor fi inghititi de lumile pe care le deschid. Doar cei care se tem si cunosc imensele puteri spirituale pe care le trezesc vor putea invinge pana la urma.

Satul de la marginea tarii

Localitatea Ponoarele este una dintre cele care au pastrat nealterate miturile si traditiile romanesti. Situata in plini munti ai Apusenilor, in tinutul care era numit pe vremuri Tara Motilor, Ponoarele este inconjurata de prapastii abrupte si de o armata de brazi, paznici naturali ai acestor locuri. Cei care se incumeta sa mearga la Ponoarele, trebuie sa faca fata drumului anevoios, drum in care singurii tovarasi iti sunt singuratatea si vantul care se strecoara prin vaile adinci, indoind brazii seculari.

Dar, cu toate ca sunt destul de izolati de restul lumii, acesti oameni nu par a se speria de nimic. Doar de singuratate. In conceptia lor, singuratatea este cel mai rau lucru care se poate intampla cuiva. Despre singuratate, au motii din aceste locuri si o legenda Ei spun ca in vremurile de demult, singuratatea le aparea oamenilor sub chipul unei zine atit de frumoase, ca le lua mintile barbatilor. Ii atragea in pustietati de unde nu se mai intorceau niciodata si nimeni nu mai stia nimic de ei.

Doar ca, o data, zana s-a indragostit de un fecior orfan pe care regina zinelor voia sa-l pedepseasca pe motiv ca refuzase sa i se supuna si sa o cinsteasca asa cum se cuvenea. Dar zana trimisa la baiat a refuzat sa-l piarda. Atunci, suparata, regina zanelor i-a ridicat si ei puterile, i-a luat pe amandoi de i-a dus in creierii muntilor si i-a ratacat unul de altul. Iar de atunci se cauta zana cu feciorul, se striga, dar nu se gasesc niciodata. Doar in noaptea de Sanziene se vad cei doi, pentru ca atunci se deschid portile cerului si se ridica, vremelnic, blestemele cazute asupra spiritelor.

In acest loc, blestemele se fac si se desfac zilnic, fara gres, iar fiarele padurii sunt cele care aduc dreptate acolo unde oamenii nu pot sau gresesc voit. In urma cu cateva mii de ani, pe aceste meleaguri era practicat cultul lupului. Aceasta fiara care in zilele noastre este pe cale de disparitie, care a fost vinata secole de-a rindul fara mila, fiind etichetata drept un dusman declarat al omului, la vremurile respective era considerata un animal nobil, un mesager al zeilor celesti care priveghea ca hotararile acestora sa fie respectate de muritori.

Mai mult decat atat, uneori lupii erau chiar manifestari ale zeilor, coboriti ei insisi printre muritori pentru a-si impune legea si a face dreptate. De aceea nimeni nu se intreba cand uneori, cate un localnic era sfasiat de lupi. Pentru ca, lucru ciudat, niciodata oamenii nu erau mancati de lupi, ci doar sfasiati. Atunci se stia ca respectivul ii suparase pe stapanii celesti. Iar oamenii se plecau in fata puterilor divine si acceptau judecata lor.

Acum, la mai bine de 2000 de ani de atunci, in Ponoarele lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Desi lumea este una crestina, vechii zei au continuat sa se amestece in viata muritorilor, pedepsind acolo unde este considera ei necesar. Un singur lucru au in comun familiile din Ponoarele si anume, putine sunt cele in care, macar un membru al familiei sa nu fi fost atacat de lupi sau sa nu fi suferit, intr-un fel sau altul, din cauza lupilor. Dar din toate familiile, una pare sa fie urmarita de blestem mai mult.

Familia blestemata

Familia Stancu nu se deosebeste prea mult de ceilalti locuitori. Barbatii, de cand se stiu ei au fost ciobani din tata-n fiu, vrednici, cu turme destul de mari, iar femeile au avut grija de casa, crescand copiii si facand treburile din gospodarie. Cu putinii lor vecini nu au avut nimic de impartit niciodata, nici bune, nici rele. Ba mai mult, daca vreodata puteau da o mina de ajutor o faceau fara prea mare tevatura. Cu toate astea, de 4 generatii, nu a existat macar un singur membru al familiei, pe linie paterna, care sa nu fi fost atacat de lup.

Si intotdeauna era vorba despre un singur lup. Niciodata nu au fost atacati de o haita intreaga sau macar de cativa lupi, ci doar de cate un lup singuratic. Cel mai batran membru al familiei este domnul Ilies Stancu, in varsta de 76 de ani. Pe obrazul stang inca mai pastreaza urmele atacului caruia i-a cazut victima in urma cu 65 de ani.

“Ma intorceam de la turma. Ma trimisese bunicul in sat sa duc niste urda proaspata acasa si sa-i spun mamei ca el ramine sus cu oile inca vreo cateva zile. La un moment dat, cand treceam prin padure, mi s-a parut ca aud urme de pasi inapoia mea. Nu am apucat sa ma intorc cand fiara o fost asupra mea si m-o trantit la pamant. Nu stiu de unde venise, parca iesise din pamint. Era un lup imens, cu o coama mare, rosiatica, cum nu mai vazusem in viata mea. Mi-o sfasiat fata si mi-oi pierdut urechea stanga. Norocul meu o fost ca aveam la mine un briceag pe care-l foloseam sa-mi cioplesc fluiere ca sa-mi alung uratul cand stateam de paza la oi. L-am scos si l-am infipt de cateva ori in lup, nici nu stiu unde, numa` ce l-am auzit urland de mi s-a zbarlit tot parul da pa mine si mi-o dat drumul si-o fugit”.

Baiatul a ajuns acasa si ai lui l-au ingrijit dupa cunostinte pe care le aveau din mosi stramosi. Cu toate astea, cicatricea i-a ramas pe fata si se vede si acum, ca un fel de pedeapsa pentru cine stie ce vina. Cel mai recent atac a fost asupra mezinului familiei, Ovidiu, care, in urma cu 2 ani, la varsta de 14 ani a fost atacat de un lup undeva departe, in afara satului.

Lucrul este cu atit mai ciudat cu cat asta se petrecea la sute de kilometri distanta, intr-o mica localitate din Dobrogea, la niste rude indepartate, unde lupii nu mai exista de zeci de ani. In urma atacului, Ovidiu a fost cat pe ce sa-ti piarda bratul drept. Norocul lui a fost ca rudele aveau masina si ca l-au dus repede la un spital din Constanta. O singura persoana a scapat, de-a lungul anilor, nevatamata. Maria, mama lui Ovidiu. La varsta de 26 de ani se intorcea cu fratele sau mai mic de la cosit si au fost atacati. Dar, desi fiara s-a repezit asupra baiatului si l-a muscat de unde a apucat, de femeie nu s-a atins. Ea spune ca nu a inteles niciodata reactia lupului:

”Dupa ce l-a lasat pe Ionel in pace, s-a intors catra mine, da` nu mi-o facut nimica. Doar m-o adulmecat putin si o plecat. Eu de atunci stiu ca o fost lupoaica si nu lup si ca simtise plod in pintecele meu”.

In sat se vorbeste despre un blestem care ar fi cazut asupra familiei. Se pare ca tatal lui nea Ilies ar fi ucis un om pentru o bucata de pamant. Batranii din sat povestesc ca mortul era un copil orfan, iar ca ucigasul nu a fost niciodata descoperit. Mai mult, trupul mortului a disparut, pentru ca autoritatile sa nu declanseze nici o ancheta. Si desi toti banuiau cine e de vina, nimeni nu a facut nimic, pentru ca acolo, in PONOARELE, legile comunitatii au fost mereu deasupra legilor oamenilor.

Pentru ca nu i s-a facut dreptate, spiritul mortului, nelinistit, s-a intrupat in lup si-i ataca de ani de zile pe toti cei din familia Stancu. Cine stie cati ani mai trebuie sa treaca si cati oameni mai trebuie sa sufere pentru o clipa de ratacire? Pana in clipa cand trupul mortului o sa fie gasit pentru a fi inmormantat in pamant sfintit si cosmarurile sa inceteze. Cu toate astea, dincolo de explicatia mistica a intamplarilor, mai exista si una stiintifica. Analiza pamantului a aratat ca in zona sunt radiatii ridicate, mult peste nivelul normal acceptat. Din ce cauza, asta nimeni nu poate sti.

Sunt doar unele supozitii ca in interiorul muntilor, la mare adancime, ar exista un zacamint imens de uraniu. Din cauza radiatiilor o serie de plante din zona au suferit mutatii genetice si se pare ca asta a afectat si comportamentul celebral al unor animale acestea comportindu-se altfel decat le este firea. Oricare ar fi cauza, blestemul exista. Pana cand, asta numai Dumnezeu stie...