Biserica din sat este destul de veche si a fost construita de boierii care stapineau acele pamanturi. Multi nu-si mai aduc aminte daca vreunul din boierii Contescu a fost ctitorul bisericii sau daca alta familie boiereasca e cea care a construit mandrul lacas de cult. Jur-imprejurul bisericii se mai pot vedea cateva cruci de la inceputul secolului, oameni care au murit si care de mult au pasit dincolo de Valea Plangerii, cu credinta in Dumnezeu. Pentru ca acei oameni erau simpli, iar credinta lor in imparatia Domnului le-a asigurat viata de dupa viata. La mai putin de 20 de metri de biserica este cimitirul propriu-zis. Nimic diferit de alte cimitire rurale, locuri de odihna pentru cei care au trait de-a lungul anilor in sat. Dar, chiar inainte de intrarea in cimitir, la umbra unor plute mari si groase, exista cateva morminte, morminte ale eroilor satului, ale soldatilor care au murit in cel de al doilea razboi mondial. Unii dintre ei au fost adusi in sat pentru odihna vesnica, altii au disparut in pustietatea gulagurilor rusesti iar familia nu a avut nici macar mangiierea sa le vada trupurile.
La aceste morminte se intampla ceva ciudat. Totul a inceput in 1982, cu Lenuta Dumitrescu, care se dusese in cimitir si a rupt cateva crizanteme de pe mormantul unui soldat disparut ca sa le puna la mormantul tatalui sau. A doua zi femeia s-a imbolnavit grav si a fost la un pas de moarte. Doctorita din sat nu a putut pune alt diagnostic decat IACRS, pentru ca astea erau simptomele, dar tratamentul nu a dat nici un fel de roade. Femeia se sfarsea pe picioare, cum se spune in sat, murea cu zile. Pana la urma s-a dus la preot sa-i cateasca din cartile sfante:
“Aoleu, maica, ce-am mai patat atuncea, nici nu mai vreau sa-mi amintesc. 3 saptamini am zacut la pat. Si luam degeaba medicamente. Pana la urma, intr-o seara, l-am visat pe bunicul meu care venise la mine si-mi zicea: . Atunci nu am stiut ce a vrut sa spuna bunicul, dar pe urma, cand am mers si-am vorbit cu parintele, el mi-a spus ca-i mare pacat sa rupi flori de pe un mormant. Si dupa ce mi-a catat parintele moliftele Sfantului Vasile, numa` ce-am simtit ca un foc mare ca iese din mine si-am cazut la pamant. Da` a doua zi m-am facut bine...”. Degeaba a incercat Lenuta sa le spuna celorlalti ce s-a intamplat, pentru ca nimeni nu a crezut-o. Ba, unii dintre ei au considerat-o putin scrantita. Cu toate astea, povestile au inceput sa circule prin sat...De atunci au mai fost cateva persoane care au avut necazuri din cauza ca au rupt flori de pe morminte. Un caz interesant este cel al Sorinei Teodorescu, care a rupt, intr-o primavara, niste margarete, fara sa tina cont de vorbele care circulau printre sateni. A facut-o pentru ca ii placeau florile. Le-a dus acasa si le-a pus intr-o vaza, pe masa din camera principala. Pana a doua zi, de dimineata, florile se uscasera de parca cineva facuse focul langa ele. Dar asta nu a fost cel mai rau lucru. Mana dreapta a Sorinei, cea care rupsesera florile, parca paralizase:
“Nu mai puteam sa o misc de nici un fel. Am fost pe la Bucuresti, pe la fel de fel de doftori, am facut raze, ca sa vad ce am patat. Dar toate analizele aratau si medicii nu stiau ce sa-mi faca. Credeau ca am ceva la cap si voiau sa ma opereze, da` daca la raze nu se vedea nimic, nu stiau ce sa faca. Pana la urma mi-a trimis vorba tata Leana, ca din cauza florilor de pe mormint era asa. Si cum m-am dus si am dat acatiste la biserica si m-am rugat la mormintul de unde rupsesem margaretili, si-a revenit mina dintr-o data, asa, ca o mare minune.”
Dupa povestea asta preotul a incercat sa le vorbeasca oamenilor care veneau la biserica despre ce s-a intamplat si i-a sfatuit sa nu mai rupa flori de pe mormintele eroilor. Si se pare ca vorbele lui au fost ascultate. O singura persoana mai trebuia sa fie pedepsita pentru ca ceilalti sa nu mai tulbure somnul mortilor. Si acea persoana era o tiganca din sat. O tiganca cu 8 copii, care nu credea in Dumnezeu si despre care se spunea ca ar umbla cu facaturi. Ca sa-l sfideze pe preotul care o certa mereu pentru purtarea copiilor prin sat si ca sa arate satului ca ea nu crede in “prostiile alea cu blestemul florilor de pe morminte”, tiganca s-a dus la cimitir intr-o zi si a rupt florile de pe 4 morminte.
A doua zi s-a laudat la tot satul cu ce facuse. Pana seara, copilul ei cel mai mic, o fetita, Saveta, a fost cuprinsa de friguri si pana dimineata si-a dat sufletul. Degeaba mai bocea tiganca si-si smulgea parul din cap de durere. Caci ceea ce ia Dumnezeu nu mai poate fi al oamenilor.
De la patania tigancii satenii se feresc a mai rupe flori de pe morminte. Pentru ca stiu ca, dincolo de realitatea de zi cu zi, dincolo de ceea ce ei vad cu proprii ochi, mai exista o lume. O lume nevazuta, o lume aproape necunoscuta, in care spirite tulburate cauta un strop de alinare si incearca sa-si gaseasca linistea eterna.
