Trei zile mai târziu, Eminescu moare subit. Doctorul Vines, care a fost de faţă în acel moment, avea să povestească în 1926 exact cum s-au petrecut lucrurile: "Eminescu se aşează pe pat şi peste câteva minute cade într'o sincopă şi moare imediat". Varianta oficială asupra morţii lui Eminescu este însă demenţa paralitică.

Manipularea operei Eminesciene

Înainte de a analiza puţin moartea lui Eminescu, să luăm în discuţie perioada 1884-1889, perioadă numită "de mare întunecime", a creaţiei eminesciene. Mărturiile din epocă atestă însă contrariul.

Cei care l-au vizitat pe Eminescu la Botoşani vorbesc de o puzderie de hârtii scrise de către poet, unele luate de A.C. Cuza şi descifrate, altele luate de rudele poetului. Chiar în strada Plantelor, în mai-iunie 1889, vizitatorii lui Eminescu bolnav, vorbesc de maldăre de hârtii scrise de către el, aruncate la coş ori măturate de femeia de serviciu.

Argumentul "creativităţii" cade dintr-un condei în faţa abundenţei de mărturii documentare şi, cu el, diagnosticul medical. Într-adevăr, un "paralitic general", un "abulic în ultimul grad", acesta este un pacient care nu mai creeză, nu mai face diferenţa între viată şi vis etc.

Alexandru Vlahuţă, vizitându-l în spital, îl găseşte comunicabil, pregătit să scrie poezii.

Ilarie Chendi, care a stat în gazdă pe strada Ştirbei Vodă, nr.72, pe lângă Cişmigiu, la aceeaşi adresă pe care o avusese şi Eminescu în anii '80 ai secolului XIX, va povesti cum bătrânele gazde, niste nemţi, încep a-şi aduce aminte: "Şi mi-au spus, între altele, că după moartea lui Eminescu, care a avut loc în 1889, au venit la dânşii doi domni care erau prietenii lui Eminescu şi, împachetând toată sărăcia rămasă în urma lui, au umplut două cufere cu cărţi şi cu manuscrise şi au plecat".

"Legendele" eminesciene vorbesc, însă, până astăzi de "caiete" cu poezii ale poetului, pierdute, furate, ascunse în această perioadă. Biografii săi trec sub tăcere până şi faptul că în buzunarul de la haina în care şi-a dat duhul, în 15 iunie 1889, se aflau scrise de mâna lui poeziile "Viaţa" şi "Stelele în cer".

Prima criză a lui Eminescu, din 1883-1884, când a fost internat la Dr. Şuţu, apoi la Ober Doebing, lângă Viena, cât şi recidiva din 1886-1887, când a fost internat la Mânăstirea Neamţ, institutul pentru alienati, corespund unei psihoze maniaco-depresive, în amândouă cazurile a părăsit spitalul aproape complet restabilit, cu facultăţile intelectuale normale.

În 1887 medicii din Iaşi, Dr. Iuliano Bogdan (semnat doctor de Paris), Hynek, dar mai ales doctorul Francisc Iszac au pus diagnosticul unei alienaţii mintale provocată de gome sifilitice pe creier şi la picioare, începând un intempestiv tratament antisfilitic, cum se făcea pe atunci, cu fricţiuni de mercur, în doze enorme cu efecte nule în sifilisul nervos (oare de ce nu ştia acest lucru doctorul Izsac?), dar cu urmări catastrofale toxice.

Eliminarea prin otrăvire

Încă din Renaştere se ştia, însă cum povesteşte Benvenutto Cellini că şi-a tratat cu fumigatii de mercur boala galică, dar că efectul privea doar stadiul primar sau secundar, mai puţin pe cel terţiar şi deloc sifilisul localizat cerebral.

Supradozajul medicamentos a jucat un rol nefast în evoluţia bolii poetului. De altfel, interesarea sistemului nervos central în intoxicaţia cronică cu mercur explică modificările de comportament, depresiune mentală, insomnie şi câteodată halucinaţii, care după cum ştim au dominat tabloul simptomatic după 1887.

Cum reiese din notele doctorului Vines, starea lui Eminescu s-a agravat în clinică, astfel că i-a apărut o stare delirantă cu dureri în tot corpul, tremurături, încetinirea reflexelor pupilare (la internare, normale), tulburări grave sfincteriene, abolirea reflexelor osteo-tendinoase (la internare exagerate) toate simptome explicate după noi prin injecţiile de mercur ce le primeşte în clinică, fără rezultat asupra bolii psihice, dar cu grave efecte secundare.

După cum se ştie, lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 Iunie 1889, existând un raport depus la Academie. Acesta este nesemnat.

Autopsia evidenţiază "o degenerescenţă grasă a pereţilor cordului, deveniţi fragili şi galbeni, şi prezenţa unor plăci întinse şi proeminente atât la baza valvulelor aortice, cât şi pe faţa interioară a aortei anterioare. În fine, din partea hepatului şi a rinichilor s-a observat asemenea o degenerescenţă granulo-grasoasă considerabilă". Dacă modificările la nivelul aortei aparţin unei ateromatoze incipiente, deloc neobişnuite, rinichii albi cât şi modificările ficatului sunt caracteristice pentru o gravă intoxicatie mercurială.

Ascunderea dovezilor

Creierul lui Eminescu este uitat pe fereastră, în soare şi, după câteva zile de nefixare, este trimis lui Gh. Marinescu, pentru a fi examinat. Subliniem faptul că, în 1889, Marinescu avea 26 de ani, fiind începător, asistentul lui Babeş. Dacă prof. Babeş nu a primit creierul, pot fi avute în vedere două posibilităti: ori cazul prezenta interes numai pentru curiozitatea tânărului asistent, ori – şi aceasta este ipoteza spre care închinăm – pe undeva, anumiţi oameni, să nu spun o "întreagă protipendadă", se temeau de diagnosticul severului prof. Victor Babeş.

Gheorghe Marinescu declara despre creierul poetului, mulţi ani mai târziu: "Creierul mi s-a adus dela Institutul Şuţu într-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvoluţiunilor. Putrefacţia era datorată faptului căldurii celei mari, probabil că s'a scos prea târziu după moarte... Creierul era în adevăr voluminos, circumvoluţiunile bogate şi bine dezvoltate şi prezenta ca leziuni macroscopice o meningită localizată la lobulii anteriori... Din nenorocire creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am făcut studiul istologic, ceea ce e o mare lacună... Sărmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic, care, fie zis în treacăt, nu ştiu dacă s-a făcut în bune conditiuni altor literaţi distinşi cari, ca şi dânsul, au murit de paralizie generală".

Eminescu nu a murit însă de paralizie generală, Gheorghe Marinescu se înşelase. Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: "Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare.

Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică. În ceea ce priveşte alcoolismul, acesta nici nu intră în discuţie. Presupusul sifilis al lui Eminescu este scos din mâneca imposturii şi botezat ad-hoc congenital".

Aşadar, Eminescu a fost scos din viaţa publică şi declarat nebun pentru că atitudinea lui pentru unirea ţării-mamă cu Ardealul nu era bine văzută de conducerea de atunci a României, de junimiştii P.P. Carp şi Titu Maiorescu, care încercau din răsputeri încheierea unei alianţe militare cu Germania şi Austro-Ungaria.

P. P. CarpDe remarcat în acest sens este o scrisoare a lui P.P. Carp către Titu Maiorescu în care îi atrage atenţia: "Şi mai potoliţi-l pe Eminescu". Iar Maiorescu l-a "potolit", fabricându-i nebunia şi scăpând astfel de o voce "periculoasă", care îl contrazicea tot mai des.

Astfel, Eminescu a fost scos din viaţa publică între 1883 şi 1889, anul asasinării sale, fiind declarat nebun şi, ca urmare, incapabil de a mai crea ceva. Ori, mărturiile din acea perioadă ne arată un Eminescu în plină creaţie, lucru care nu ar fi fost posibil dacă era nebun, căci un nebun e rupt de contactul cu realitatea şi nu mai simte nevoia de creaţie.

Concluzii

Aşadar, creaţia artistică din acea perioadă, însoţită de numeroasele dovezi (ale medicilor şi prietenilor) ale sănătăţii sale mentale ne arată faptul că Eminescu a fost asasinat printr-un proces lent de otrăvire.

Asasinarea lui Eminescu a continuat şi continuă şi în prezent prin trecerea sub tăcere a activităţii sale de jurnalism politic, a atitudinilor sale naţionaliste. Continuă prin prezentarea sa în şcoli în mod voit deformat.

Dar, cel mai mult continuă prin lipsa noastră de cinstire a marelui român Mihai Eminescu, prin lipsa de informare asupra operei, a luptei şi a dorinţelor sale pentru neamul românesc.

[eseu publicat de Diana Ştefan]