Putini sunt cei care, trecand zi de zi prin centru Bucurestiului, mai stiu cate ceva din istoria veche a orasului. Dincolo de forfota zilnica nu mai avem timp nici macar sa ne dam seama ca sub pasii nostri au fost scrise intamplari ce au zidit o capitala. Sa ne lasam putin cuprinsi de evenimente de demult si sa dam o roata prin Bucurestiul de altadata. Undeva, peste drum de Muzeul National de Istorie, mai exista o casa construita in secolul trecut si care a fost martora muta a unor intamplari singeroase. In pramele decenii ale secolului trecut casa facea parte dintr-un grup mai mare de cladiri care erau in proprietatea capuchehaiei Constantinopolului (ambasadorul Inaltei Porti) la Bucuresti. La izbucnirea Revolutiei din 1821, o data cu trecerea trupelor de partea lui Tudor Vladimirescu si cu predarea orasului catre revolutionari, turcii au parasit Bucurestiul de teama violentei maselor populare. Dar marii boieri nu erau pregatitI pentru schimbarile care se impuneau. Si nici Franta si Anglia nu au sprijinit revolutia romana, de teama ca avintul acesteia sa nu cuprinda Europa si asa gata de orice rebeliune. In felul acesta sultanul a tramis soldatI peste Dunare ca sa inabuse miscarea valaha.
In incercarea lui de a face fata atacului otoman, Tudor s-a aliat cu miscarea eterista condusa de Ipsilanti. Dar regimul dur pe care Vladimirescu il impunea oamenilor sai I-a adus neajunsuri si I-a creat dusmani in rindul celor care trebuiau sa i se supuna. Astfel ca, in urma tradarii, Tudor avea sa fie ucis de doi dintre capitanii sai. Unul dintre acestia, Bimbasa Sava, trecuse pe ascuns de partea Eteriei si actionase la ordinul lui Ipsilanti, acesta neavind nevoie de un nationalist ca Tudor care nu voia sa duca un razboi cu turcii pe teritoriul tarii si fiind gata sa cada la o intelegere cu tramisii sultanului. Apoi, dupa ce l-a ucis pe clucer, Bimbasa a trecut cu totI oamenii lui de partea Eteriei.
Dar fiind un oportunist, a considerat ca cel mai bun lucru pe care-l putea face acum, era sa ii tradeze si pe eteristi in favoarea turcilor care intrasera deja in T}ara Romaneasca. Crezand ca aceasta a doua tradare a sa va fi rasplatita peste masura de noii lui stapani, Bimbasa i-a atacat pe la spate pe eteristi ucigandu-i fara nici o mustrare de constiinta. Dupa lupta de la Dragasani, terminata cu infrangerea totala a miscarii grecesti, Bimbasa si-a luat cetele de arnautI si a venit la Bucuresti, sa-si prameasca rasplata. In felul acesta, la inceputul lui august 1821, Sava s-a infatisat capuchehaiei in casa lui din Bucuresti, aflata pe actuala Calea Victoriei.
O coincidenta stranie a facut ca tot in casa de peste drum de Muzeul National de Istorie sa fi fost si sediul miscarii eteriste. In timp ce Bimbasa ii povestea turcului cum ii atacase el prin surprindere pe eteristi si cum ii ucisese, nu a avut timp sa vada zimbetul de dispret al pasei care I-a promis ca pentru tot ceea ce a facut isi va prami rasplata. Fiind luat de val, tradatorul nu a sesizat cuvintele turcului si nici pramejdia din spatele lor. A doua zi, Sava s-a imbracat in hainele de parada si insotit de cei doi aghiotantI ai sai, Ghenciu si Mihali, cat si de un grup de arnautI luatI pentru onoruri, a plecat sa se intalneasca cu reprezentantul padisahului, pentru a-si incasa onorariul cuvenit pentru tradarile lui. In clipa in care pasea in cladire, un ienicer a zburat cu iataganul capul lui Bimbasa iar aghiotantii lui au fost impuscati.
In clipa urmatoare, turcii au iesit din toate partile si I-au atacat pe arnauti. Din ambuscada respectiva a scapat doat un singur arnaut, acesta aruncandu-se in Dambovita. TotI ceilaltI au fost ucisi de turci. Acesta fusese, in fapt, semnalul pentru uciderea tuturor arnautilor din Bucuresti. Capetele lor erau luate si infipte in pari in fata casei beiului, iar trupurile erau mutilate si lasate pe strazi, pentru inspaimintarea locuitorilor. Numarul arnautilor ucisi atunci a fost de aproape o mie. Ultimii o suta de supravietuitori s-au regrupat sub conducerea unuia dintre camandantii lui Bimbasa, Atanasie Chimariotul, incercand sa iasa din capcana si sa paraseasca Bucurestiul.
Dar lucrul asta nu se mai putea intampla. Atunci arnautii au decis sa-si vinda cat mai scump pielea. Ultimii 30 de supravietuitori, cu arme si munitii s-au inchis in biserica aflata in fostul cartier Olteni. Aici s-au impartasit si si-au pus viata in miinile Domnului. Lasand cativa oameni la usa si la ferestre, totI ceilaltI s-au urcat in clopotnita de unde I-au respins pe turci. Aproape douazeci de atacuri ale necredinciosilor au fost respinse din lacasul inchinat lui Dumnezeu. Dupa ce au terminat gloantele, au incarcat armele cu monezi mici, de aur, pana cand le-au terminat si pe astea. La cererea de capitulare venita din partea turcilor, fostii eteristi au raspuns cu dispret, stiind ca nu mai au nici o sansa. Atunci comandantul trupelor otomane din Bucuresti a pus tunurile pe biserica.
Doua zile au aruncat tunurile ghiulele. Cei care au incercat sa-si scape viata cu fuga au fost prinsi si masacrati. Nu au existat supravietuitori. Toti au ramas pe cimpul de lupta si poate ca unii dintre ei si-au gasit iertarea pentru tradarea fostului lor comandant. Locuitorii mai batrini ai urbei spun ca, in unii ani, in luna august, cand luna este plina, se pot auzi strigatele de lupta ale arnautilor si glasurile ranitilor cerind ajutor de la Dumnezeu. Dar Dumnezeu isi intorsese fata de la cei care isi tradasera neamul si tara. I-a iertat doar prin moarte si a sters tradarea lor, acoperind-o cu o pagina glorioasa.
